o femeie tristă

Azi la mall am văzut o femeie tristă – tînără dar cu adevărat tristă.

Stăteam la rînd la “împinge-tava” (dacă nu am pus reclame pe blog trebuie să fac economii…). În fața mea un tătic fericit cu un copil de vreo 2 ani, frumușel foc. În spatele meu o trupă alcătuită din trei femei și o femeie tristă. Femeia tristă era tristă pentru că nu vroia în ruptul capului să accepte că o roată de olărit pe care și-o dorea s-ar găsi totuși de cumpărat (așa cum părea foarte sigură pe ea una din cele 3 colege). Nu glumesc!

La un moment dat femeia tristă, de o vreme absentă din discuție, oftează:

– Oare de ce nu e așa de cuminte și copilul meu? vorbea despre copilașul din fața mea.

În mod normal nu m-ar fi alertat o astfel de remarcă doar că oftatul vădea o clară neîmplinire. M-am uitat la ea mirat și da, pe fața ei se puteau citi dezamăgirea și deznădejdea provocate – nici nu știu exact – de copilul ei, de copilul din fața mea sau de juxtapunerea celor două imagini.

Degeaba încerca să o aline o altă colegă, să găsească scuze pentru problemă, nefericita femeie privea în gol cu tristețe și neîmplinire.

Am scuturat din cap și mi-am pus tacîmurile pe tavă. Eu știam de ce băiețelul era așa de cuminte: se uita la mine speriat pentru că nu eram bărbierit de o săptămînă dar nu aveam cum să-i explic asta tristei femei pentru a-i mai atenua drama înainte de masă.

Luat cu vorba, pentru o vreme am înaintat fără să urmăresc firul discuției dintre cele 4 prietene (da, știu că nu e frumos să tragi cu urechea la ce discută alții de la coadă dar poți?).

Aproape de casă am ajuns la salate. Acolo ne-am resincronizat undele acustice.

– Salată doriți? întreabă vînzătoarea.

– Da, dar fără oțet. răspunde nefericita femeie ce mă urma la coadă.

– De care doriți?

– Una fără oțet. Asta e cu oțet, asta de obicei are oțet…. le-a enumerat pe toate și deși colegele încercau să o convingă că asta sau cealaltă nu are oțet de obicei, oțetul părea o perspectivă prea riscantă.

– Asta are, asta sigur are, aia clar e cu oțet – se vede!

În final s-a stabilit destul de oscilant la una:

– Asta. Dar are oțet?

– Nu, nu cred că are, răspunde vînzătoarea cu mult tact.

– Ah, deci are.

– Stați să întreb. Rodicaaaaaa….. salata asta are oțeeeeet?

– Daaaaa… dar foarte puțiiiiiin se auzi din spate din bucătărie.

– Atunci nu, mulțumesc. Toate au oțet. Nu am ce salată să iau.

Am vrut să ajut. Mi-a venit așa dintr-o dată. Salata pe care o mîncam eu de obicei nu avea oțet așa că m-am întors, deși nu mă mai interesa deloc cît stă coada – femeia nefericită fiind cum spuneam în spatele meu:

– Uitați, asta cu castraveți cruzi și roșii nu are deloc oțet, îi spun.

– Mda, dar are brînză.

Am căutat mental emoticonul cu o față zîmbitoare care se împușcă în cap. Nu l-am găsit. Am zîmbit înțelegător și am plătit la casă.