poșta română – românia adevărată

Am avut azi ocazia să ajung pe la Poșta Română – Oficiul Poștal – Vamă, la gară. Un peisaj dezolant: birou murdar, nezugrăvit de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, ușă de fier sudată de cine știe ce maistru de la UMT în anii 50, mobilier dinainte de război, rupt și pe care le descompunere, registre soioase din care paginile stăteau să zboare, oameni prost dispuși.

Trebuia să primesc o telecomandă cumpărată pe ebay în decembrie 2009. După o lună și ceva, în ianuarie le-am spus vînzătorilor chinezi că nu a ajuns și aceștia au trimis încă una fără să le-o ceară cineva, SCUZÎNDU-SE pentru o vină care nu le aparținea !!! Scuzele sînt o noțiune care lipsește complet din bagajul profesional, educativ sau cultural al angajatului român la stat. În 4 februarie am primit avizul de la poștă, să mă duc să ridic coletul extern. Am primit nu unu ci două avize. Oare chinezii să fi trimis a doua oară ambele colete?

Am fost azi după plicuri. Un vameș obosit trimitea un SMS. O angajată a poștei răsfoia disperată registrul, tasta la calculator după care scria chitanțe de mînă pe care le rupea cu grație și exact cu un linear chinezesc. Am ajuns la rînd. Am fost pus să semnez registrul fantomă înainte să primesc ceva. Angajatei nu i se parea nimic nefiresc. Am primit plicurile, le-am desfăcut în fața vameșului care a moflăit ceva continuînd să tasteze interminabilul SMS. Am subînțeles din tonul molfăitului că eram liber să plec. Eu aveam însă o problemă: cum se explică faptul că două plicuri trimise din Hong Kong la distantă de o lună și ceva au ajuns la mine EXACT în aceeași zi? Am verificat ștampila de pe plicuri. Plicurile erau plecate de la destinatar corect, la distanță de peste o lună, unul în decembrie 2009, altul în ianuarie 2010. Plicul plecat în decembrie purta o ștampilă a Poștei Române aproape indescifrabilă. Aproape, pentru că anul era clar: primul plic trimis a ajuns în România în 2009. La mine avizul a ajuns în 4 februarie 2010.

Mi-am permis impertinența să comentez problema cu angajata poștei. Cum ziceam angajații la stat din România nu cunosc noțiunea de scuză. Nu numai atît dar au gura mare, tupeu cît cuprinde, responsabilitate zero pentru treaba prost făcută așa că angajata indignată de insolența mea de a deschide gura îmi arată spre edificare niște lucruri indescifrabile pentru mine în registrul soios în care am semnat ceva în avans și pe încredere. Acum înțelegeam: registrul avea un bine precizat rost acolo: să o scutească de orice problemă ar putea apărea. Mi-a arătat „dovada” cum că „la EA” plicul meu a ajuns abia acum. Nu m-am lăsat impresionat de „dovadă”, nu mă interesa prea mult cînd a ajuns plicul „la EA”. A început să-mi explice iritată despre cum circulă vapoarele (ambele plicuri purtau marca PAR AVION), despre faptul că e normal ca două plicuri trimise la distanta de peste o lună din același loc din Hong Kong să ajungă la mine în aceeași zi. Era clar, ea era acoperită de registru. Am comentat că datorită problemelor Poștei Române eu a trebuit să cumpăr de două ori (sigur, mă suprapuneam cu angajata pentru că deja se enervase de nesimțirea de care dădeam dovadă nepăsîndum-mi de registru și vocifera peste mine – mă bucur că nu rețin ce a zis).

La final a venit și replica înțeleaptă a vameșului care mai văzuse multe:
bucurați-vă ca au venit amîndouă, se putea să nu vină niciuna„.

Mda… Am plecat. Nu mai puteam sta acolo, puțea prea tare a românie stricată.

10 thoughts on “poșta română – românia adevărată”

  1. Da exact Romanie stricata; sa nu intelegem ca asta e partea stricata a Roamaniei; asta e Roamania, si ea e stricata.
    In Canada am comandat telecomanda din acelasi loc (Hong Kong) si mi-am gasit-o in cuta postala dupa vre-o 2-3 saptamani. Simteam ca imi lipseste ceva, adica nu a trebuit sa-mi iau liber sa ma duc la "vama"? Nu a trebuit sa semnez in registru? Nu a trebuit sa suport nesimtirea angajatilor.
    20 de ani nu au fost suficienti ca Romania sa devina normala. Oare de citi ani mai e nevoie?

  2. Timpul necesar Postei Romane pentru a-si face treaba este supra-non-determinist. Cineva mi-a trimis o scrisoare din Braila la momentul t, si la mine a ajuns la momentul t+4 ani. Nu e o gluma! Dar m-am amuzat copios cand a venit… pana am inteles ce si cum e cu ea.

  3. In multe filme americane apar referiri la modul serios in care e privita corespondenta acolo. Nu sunt un fan al SUA, dar se pare ca la capitolul asta sunt superioare Romaniei. La ei, cica ar fi "delict" federal deschiderea corespondentei (ca sa nu zic direct violarea). In ceea ce priveste timpul de ajungere, si aici sa admitem ca exista accidente peste tot in lume si se mai poate "rataci" cite un plic. Unde sunt insa revoltat? Cind vad atitudinea asta prezenta la functionarul nostru, comportamentul lui fiind ca si cum cei veniti in fata lui ar merita pedepsiti pentru locul in care se afla, ca si cum purtam o vina colectiva ca bietul om s-a ales cu slujba pe care o presteaza. Nu pot pricepe si pace!

  4. Și la România violarea de care zici e infracțiune (ceea ce e tot delict federal dar fără federație).

    Despre atitudinea angajatei: am uitat sa spun ca eu ma indepartam scirbit pe hol si auzeam angajata dupa usa inchisa ca tot ma admonesta (deja in contumacie ;-)

    Stie ea ceva ca angajata: nu e bine sa te lasi la client ca dupa aia ti se urca in cap !

  5. Si eu am uitat sa iti spun ceva despre functionara cu pricina: te-ai lasat prea usor scirbit. Mai precis, atitudinea prin care ne indepartam de astfel de specimene este dupa mine contraproductiva.
    Hai sa incerc un algoritm la care astept imbunatatiri, mai ales din partea matale.

    pasul 1. respiram adinc si ne gindim la sintagma romaneasca incepatoare cu: "decit sa plinga mama,…"

    pasul 2. pe un ton neaparat calm, si eventual cu voce taraganata pentru a incepe sa scoatem din minti specimenul de dincolo de tejghea, intrebam motivul o data, si inca o data, spunind clar ca nu pricepem si sa mai explice pe intelesul nostru.
    daca nu s-a ajuns inca la strigate din partea individului, sau macar la exoftalmie, trecem la pasul urmator.

    pasul 3. ii explicam ca poate este mai greu pentru el/ea sa ne ajute si atunci ar putea sa cheme pe cineva competent, de pilda un directoras ceva.

    (sa nu uitam ca tonul trebuie controlat, si, daca este posibil, diminuat pe masura ce al interlocutorului se ridica!)

    pasul 5. protectia asta a consumatorului cred ca este un soi de frectie cu carmol la piciorul de lemn, dar… merita chemati ca poate si aia dorm si primesc bani neprotejindu-ne.

  6. Eu nu prea pot pe ton calm cind sint nervos…

    In toata cladirea aia ea era cea mai sefa. Daca insistam ca vreau cu sefu chema politia (feroviara ca "e colegii din gara").

  7. Cred ca putem generaliza putin; asta e atitudinea angajatului de la ghiseu. Noi mergem si ne rugam de ei sa ne faca cite un hatir si ei, pentru ca au inima buna, ni-l fac; in scirba dar ni-l fac. Si dupa aia tot noua nu ne convine. Daca nu ne place de posta romana de ce nu o folosim pe aia germana? :p

  8. Mie atitudinea mi se pare fireasca din punctul ei de vedere ca ghiseista. Tu – vierme de client – nici nu ai idee cita spaga a dat ea sa ajunga sefa pe ghiseul ala si acuma vii si ii faci necazuri… Ia hai de aici ca mai e si altii la rind!

  9. Simplific si mai tare. Trec peste pregatirea speciala pe care ar trebui sa o aiba orice ghiseist cum zici pentru a lucra cu publicul. Trec si peste zimbetul asta din Strainezia ce te paralizeaza pe tine, roman obisnuit cu grimase scirbite.
    Dar bunul simt, unde-i? Peste asta nu pot trece, si cred ca atunci cind vom trece, nu va mai fi nimic de trecut peste;)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *