Am dat azi peste niște memorie mai deosebită. De fapt nu memoria era deosebită ci modul în care micile genii de la departamentul vînzări l-au ales pentru a o promova.
Partea specială e în colțul din dreapta-sus: textul care ar trebui să vîndă memoria majorității clienților adică acelora care nu prea știu cu ce se mănîncă treaba asta cu calculatoarele. Memoria noastră de azi e nici mai mult nici mai puțin decît Windows 7 Ready.
Pentru necunoscători: memoria asta (sau alta) nu are nici cea mai vagă idee ce-i ăla Windows, necum să aibă vreo preferință sau găteală specială pentru versiunea 7. E cam la fel de conștientă sau adaptată pentru Windows 7 biata de ea precum e un tripluștecher din care alimentezi un calculator care rulează Windows 7. Doar că situația nu e la fel de clară pentru clientul obișnuit în cazul memorie pe cît ar fi în cazul tripluștecherului.
Dacă mergînd printre rafturile unui supermarket ați vedea hîrtie igienică etichetată “Vancouver 2010 Olympics Ready”, probabil v-ați simți insultată inteligența așa cum mă simt eu suspectat de imbecilitate de fiecare dată cînd mi se arată pe rafturi apă plată pentru femei (da, e roz). Cam același lucru e și cu memoria asta. Singura ei legătură cu Windows 7 ar fi că pus pe etichetă, cuvînt magic Windows probabil o va vinde mai bine.
Gardianul orașului din joc nu e un tip foarte inteligent. Omul are nevoie de ajutor dar nu prea știe să-l ceară și mă pune și pe mine în situația de a nu-l putea ajuta.
De ani de zile Coca Cola România oferă clienților săi o mega-escrocherie în serial. E vina lor că încă ne-o servesc? E vina noastră că încă mai au cui să o servească.
Periodic, compania de îmbuteliat apă cu gumă arabică și ceva esteri, organizează concursuri, promoții sau tombole – ce or fi ele. Eu le-aș zice jocuri de noroc DACĂ ar exista șansa pe care ți-o oferă orice joc de noroc, aceea de a cîștica ceva, lucru care în schema concursului-promoție “Caută sub capac” e exclus.
Jocul se petrece cam așa:
toate sticlele de Coca Cola, toate reclamele, toate materialele publicitare tipărite promit că sub capacele sticlelor se află premii. Mai mult, ni se spune și proporția sticlelor cu dopuri cîștigătoare.
sub capacele unor sticle chiar se află imprimate cîștiguri.
cîștigurile ar trebui ridicate de la centrele de premiere.
Asta e tot. Dumneavoastră doar consumați (beți adică).
Nu comentez că a ajuns Coca Cola mai scumpă decît laptele și uneori decît berea, probabil e din cauza creșterii prețului mondial la barilul de petrol – ingredientul principal în afară de apă bănuiesc. Ce mă supără este că le merge de atîta vreme să prostească lumea fără să suporte niciun fel de consecințe.
Care e problema de fapt? Vă fac cadou un dop “cîștigător”. Încercați să obțineți premiul.
Pentru a fi premiat trebuie să mai îndepliniți cîteva condiții.
Prima condiție: găsiți un “centru de premiere”. Problema e că sînt puține și niciun magazin respectabil nu mai se murdărește cu așa ceva din cauza experiențelor anterioare. De ani Coca Cola le-a făcut și lor atîtea probleme cu clienții datorită schemelor de escrocare similare încît nimeni cu nume nu îi mai vrea în preajmă cu șandramaua urît mirositoare. Această condiție poate fi eventual satisfăcută de un client foarte determinat care e dornică să cheltuiască pe drumuri mai mult decît valoarea premiilor. Norocul escrocilor e că foarte puțini clienți sînt atît de iraționali așa că probabil 80% din premii rămîn nerevendicate în prima etapă. Cine nu are nervi și dorința de a demonstra ceva e descalificat. Cine cîștigă? Coca Cola, ca o adevărată companie de asigurări care face ORICE pentru a amîna plata oricît, doar doar moare clientul și rămîne cu banii. Culmea nesimțirii e că aceste “centre de premiere” au din belșug pe rafturi DE VÎNZARE ÎNSĂ, sticle exact ca și cele ce se dau ca premii, doar că nu le pot da clienților cîștigători. E nevoie de sticlele cîștigătoare din lada specială pe care Coca Cola nu o dă pur și simplu.
Condiția a doua: “centrul de premiere” să aibă marfa. Condiția asta e imposibil de satisfăcut și aproape niciun efort din partea clienului nu ajută. Cum funcționează mașinațiunea? Coca Cola vinde milioane de sticle cu capace “cîștigătoare” dar dau “centrelor de premiere” doar o fracțiune nesemnificativă din premii. Pur și simplu magazinele participante la escrocherie nu primesc premiile oricît ar insista și cînd le primesc, primesc un stoc ce se epuizează în puține minute. Coca Cola nu e deloc interesată de certurile cu clienții pe care le au “centrele de premiere”, ei sînt obișnuiți să facă lucrurile murdare prin intermediul terților.
Așadar vindem milioane de lozuri cîștigătoare, îi punem pe alții să le vîndă pentru noi ca să nu putem fi făcuți răspunzători, îi punem pe alții să dea cîștigurile pe care nu le onorăm în mod planificat după care ne premiază șefii că am furat de la populație încă x%. Cînd te încurci cu vînzătorii și producătorii de alba-neagra, îți meriți soarta. Ai fost avertizat.
Întrebare: magazinele care nu sînt “centre de premiere” dar vînd marfa de la Cola cu eticheta mincinoasă și fac deci profituri din schema de escrocare nu au nicio culpă? Dacă îi întrebi te trimit la Cola, nu simt din cauza obrazului prea gros că participă la furtul de pe față de la clienți deși pe rafturile magazinelor LOR marfa îmbie mincinos la a fi cumpărată. Doar ce responsabilitate poate avea un biet vînzător de loz în plic fals? Du-te și întreabă producătorul.
Jocul e minunat, întrebarea e ce păzesc autoritățile care ar trebui să corecteze comportamentele deviante ale producătorilor și vînzătorilor. Autoritățile probabil așteaptă să fie sesizate iar eu vă ajut să le sesizați. Ajunge să reclamați telefonic la un număr gratuit. Reclamațiilor li se răspunde în scris (e testat).
Ați fost și dumneavoastră escrocat de ei? Informați autoritățile:
Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Timiş Adresa: Str. Circumvalaţiunii nr. 6, Timişoara, cod 300013 Tel.: 0256/422.790, Fax: 0256/443.287 Email: reclamatii.timis@opc.ro
Nu pot garanta că reclamația la OPC va fi rezolvată satisfăcător așa că am un sfat alternativ care dă sigur roade: dacă doriți totuși să vă otrăviți în continuare cu apă cu gumă arabică și chimicale, cumpărați eventual PEPSI. De cînd rețin că se vinde pe piață la concurență cu lozul mincinos de la Cola, nu îmi amintesc să fi văzut scheme de escrocare similare. În plus de obicei PEPSI e ceva mai ieftin, compoziția și proprietățile fizico-chimice (altele decît culoarea etichetei) sînt identice. Diferența e că nu veți fi luați de proști pe banii voștri.
În vremurile bune, prezentatoarele TV aveau dicție perfectă, cunoșteau limba română dincolo de orice dubiu, veneau la muncă frumos și curat îmbrăcate iar relația cu telespectatorii era una cît se poate de respectuoasă. Multe lucruri erau altfel pe vremea mea .
Între timp Ceaușescu a picat. Profitînd de degringoladă și dezorientare au început să apară diverse televiziuni, expresia libertății de… expresie cică (O mai ține minte cineva pe marțiala Adreiuța Esca la SOTI? Nici eu.). La început, tinerele și timide, vorbeau frumos cu privitorul. La un moment dat în peisajul televizat au apărut telefoniștii mobili. Ei au fost vîrful de lance la trasului de obraz al clientul telespectator. Fără nicio diferență, actual sau potențial client, toți am devenit nedemni de pluralul de politețe și am început să ne tragem de șireturi la televizor cu reclamele la tarife, minute, reduceri, numere favorite și cancer la creier. E drept și de apreciat că deși ne strigă “tu”, de obicei (încă) evită apelativele “mă” sau “bă”.
Odată cu trecerea timpului, ceilalți făcători de reclame au înțeles că ăsta e trendul așa că acum practic nu mai găsești plural de politețe decît în cărțile de istorie a literaturii române.
Lucrurile au degenerat treptat ca orice lucru lăsat să evolueze liber spre starea de energie minimă.
Azi am ajuns nu doar să mă tutuiască te miri ce copil tîmpit și agramat care încearcă să-mi vîndă napolitane pe băț cu colecție de autocolante cu fotbaliști. Dacă lucrurile ar fi rămas aici, situația era încă digerabilă. Azi am văzut o reclamă care atinge un nou record negativ în degradarea conținutului televizat: în timp ce mîncam relativ liniștit de prînz, o femeie spontană m-a întrebat tot la pertu – cum sînt demult obișnuit – ceva la care nu mă așteptam: eu cît timp pierd zilnic la toaletă?
M-am oprit nedumerit din mestecat cu o macaroană atîrnînd surprinsă și ea și ne-am uitat amîndoi la ecran crezînd că e un film puțin prea realist despre România. Era o reclamă la ceva pastile – supliment alimentar, numai bune cică pentru a le lua cu mine în concediu. Credeți că aș putea ajunge mai intim de atît cu discreta doamnă care mi-ar vinde purgative la televizor? Și ca să nu mă simt penibil chiar de tot, femeia m-a liniștit cu un exemplu concret: uite, de exemplu Ștefan pierde zilnic la toaletă 35 de minute. Ce ușurare!
Interfața grafică a unei aplicații e bine făcută cînd e
simplă
curată
previzibilă
repetabilă
ușor de reținut
logică
bine structurată și organizată
sugestivă
ușor de folosit în toate detaliile fără ca utilizatorul să fi învățat ceva înainte.
Un păcat des întîlnit la programatorul harnic și entuziast e înghesuirea de-a valma a prea multor butoane, liste, opțiuni, meniuri și altor elemente de interfață cît mai în calea utilizatorului.
Dacă unui chirurg, la cererea “pensă te rog”, asistenta îi oferă serviabilă o tavă cu 30 de feluri de pense, chirurgul nu va fi foarte fericit și nu-i va fi bine nici pacientului și în final nici asistentei. Chirurgul ar prefera o asistentă inteligentă, care să înțeleagă contextul și care să-i ofere cea mai utilă pensă în acel moment, fără să-l copleșească prin atîta bogăție inutilă de alternative.
Cam asta este click-dreapta, o cerere a utilizatorului către aplicație legată de context: “dă-mi imediat sculele de care am acum și aici nevoie”.
Alternativele pe care i le propune aplicația utilizatorului în meniul contextual sînt asemeni penselor pe care asistenta i le oferă chirurgului: dacă îi pui omului în față 30 de opțiuni, el va fi copleșit și va începe să piardă timpul citind prin noianul de opțiuni din care foarte probabil multe sînt inutile sau și mai rău, nu va citi nimic și în viitor va evita zgomotul vizual și psihic produs de meniul contextual.
Ultraedit e un editor destul de bunicel (deși prea scump pentru ceea ce e). Pentru un editor de text sau fișiere binare, Ultraedit e un exemplu de prea mult entuziasm în ce privește meniurile contextuale. Cam așa arată meniul care apare la click dreapta pe textul editat:
Mă gîndesc cît de frecvent utilizate vor fi opțiunile Insert color, Number Converter, Customize Menu sau Copy File Path/Name de exemplu de programatorul ultra-harnic și voios a simțit nevoia să le bage în ochiul bietului utilizator la fiecare click dreapta pe text. Cînd mă uit la astfel de meniuri contextuale, ele îmi amintesc mai degrabă de fruntașii pe secție în întrecerea socialistă a anilor ‘80 decît de inteligență sau profesionalism.
Ai crede că e un păcat al programatorului neexperimentat dar se pare că treaba e mai greu de practicat decît pare la prima vedere. Nici programatorii de la Microsoft Visual Studio nu au scăpat de boala asta deși Microsoft a publicat cel puțin un foarte bun ghid de design pentru interfață în Windows în care capitolul referitor la meniurile contextuale este explicit și scris cu bun simț. Una din recomandările de bună practică este chiar asta: reduceți numărul de opțiuni din meniurile contextuale la strictul necesar în context, nu obligați utilizatorul să citească și sa aleagă din zeci de alternative improbabile.
Păcat că băieții de la Visual Studio nu au citit ce au scris colegii lor mai învățați într-ale interfeței cu utilizatorul. Rezultatul e că ai nevoie de un monitor de 24’’ orientat portret ca să poți vedea tot meniul contextual:
Dacă luăm la rînd opțiunile din meniul de mai sus, jumătate sînt de o utilitate foarte discutabilă și în orice caz destul rar folosite încît să nu merite cinstea apariției în meniul contextual din Solution Explorer.
Cam cît de frecvent folosite sînt opțiunile următoare?
Run Code Analysis
Calculate Code Metrics
Project Build Order (probabil te atingi de el odata la cîteva luni)
Convert to Web Application (se poate face doar pentru puține proiecte și o singură dată în viața proiectului!)
Add Web Reference (foarte rar folosit, se putea include logic în Add Reference)
Add Service Reference (foarte rar folosit, se putea include logic in Add Reference)
Oare s-a uitat cineva în urmă la meniul ăsta să încerce să pună puțină ordine și structură în el și în mintea utilizatorului? A cîștigat mîndria de a arăta lumii mulțimea de opțiuni existente în detrimentul ușurinței în exploatare.
Cînd vezi un astfel de meniu contextual începi să-ți dorești un handicapat mouse Apple cu un singur buton – așa – ca să nu mai dai nici din greșeală peste meniul monstruos.
Avem la țara noastră un nou scandal legat de președintele care dă iar cu copita în alegătorul nemulțumit. Tovarășul președinte a fost ofensat de faptul că un cetățean (destul de prost încît să-l fi ales conform propriilor declarații) i-a dat pe cale verbală puțin feedback actualizat. Așadar, în buna tradiție în care lovește cu prezidențialu-i dos de palmă orice oponent, i-a cîrpit una și l-a lăsat pe mîna SPP-ului și a plecat – așa – ca lupta să fie dreaptă și bărbătească pînă la capăt.
De fapta măreață de arme a marinarului cu farurile dereglate nu m-am mirat o secundă, doar omul și-a probat obiceiul de a da cu copita în filmulețul celebru din anterioara și ratata pentru România campanie prezidențială. Știm cum dă președintele cu dosul palmei pînă la ultimul detaliu cinematic. Nici de tîlhărie în formă calificată nu-i duce lipsă CV-ul, nu e de mirare că nicio persoană cu reputație de apărat din străinătate nu se murdărește dînd mîna cu Românul.
Incidentul recent mi-a amintit de povestirea Elenei Udrea, altă personalitate de răsunet și (i)atac a țării noastre, povestire despre cum vajnicul și iubitul prim-român, într-o piață din București pe vremea cînd era primar, enervat de alt oponent politic – un tarabagiu care comenta nemulțumit de ce i se întîmpla din ordinul primarului – a fost corectat cu multă bărbăție de viitorul ales.
Cum s-a petrecut demna faptă: echipa de la primărie în frunte cu nefastul primar era însoțită la locul bătăliei de o grupă mare de reporteri și camere de luat vederi și plecaseră să facă ordine în nu știu ce piață. Altercația verbală fiind înregistrată de camerele video, bărbatul primar nu a putut să-și impună pumnul de vedere în figura tarabagiului chiar în văzul televiziunilor așa că le-a arătat operatorilor cu degetul ceva inexistent într-o direcție oarecare și cînd ei filmau acolo i-a ars un pumn contribuabilului. Elena Udrea era mîndră toată de masculul ei viteaz cînd povestea istoria dar asta nu e chiar important pentru țară.
Acum că avem imaginea formată asupra ocupantului jilțului de la Cotroceni, a venit un domn consilier din primăria capitalei să ne povestească un alt episod din istoricul glorios de arme al bărbatului de stat pe loc.
Consilierul care pare sănătos mintal ne spune cum în ședință de consiliu la primărie, vecin de scaun și adversar ideatic fiind cu etilicul încrucișător om de stat, a primit și el o corecție bărbătească. La un moment dat ne spune victima, deranjat de opoziție, Băsescu și-a pus mîna la gură așa încît onorata audiență să nu vadă ce se întîmplă și l-a scuipat pe adversar în ureche.
Ziceam nu demult despre deschiderea sărbătoreasca a celei de a 6-a bănci în apropierea casei mele pe doar 150 de metri de biet trotuar. Azi mi-a venit ideea neobișnuită să apelez la serviciile lor pentru plata unei facturi. Factura de gaz care mă chinuiește de o lună are valoarea de 1,35Lei (unleușitreizecișicincibani) și am decis că trebuie să o achit urgent pentru a nu risca furia eongazului. Zis și făcut: oricum aveam ceva treabă la una din cele șase bănci astăzi așa că am luat cu mine și factura de gaz să rezolv urgența.
Pe spatele facturii era un tabel cuprinzător cu vreo 8 bănci la care ea se poate achita.
Prima bancă din tabel – Raiffeisen:
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Aș dori să plătesc factura de gaz și am văzut că Raiffesen e menționată pe spatele facturii ca bancă la care se poate face plata.
- Ah, nu puteți decît dacă aveți deschis un cont la noi.
- Păi dacă am un cont deschis la orice bancă, pot face un ordin de plată. Dacă asta e tot ce-mi puteți oferi nu înțeleg de ce v-au mai trecut pe spatele facturii. În plus eu am mulțumit cerului în ziua cînd am lichidat contul la Raiffeisen.
- Ăăă.
-Mulțumesc. La revedere.
Următoarea bancă din tabel – ING:
Aici era o mașinărie unde aparent se făceau plăți cu numerar. Am apăsat pe taste, m-a ignorat complet (nu a afișat niciun mesaj cum că ar fi eventual nevoie să inserez card înainte). Mașinăria părea blocată așa că am decis să intru în birou și să întreb.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Îmi spuneți vă rog cum pot plăti factura de gaz la dumneavoastră? Banca ING e trecută pe spatele facturii ca loc unde factura poate fi achitată cu numerar.
- Ah, aici nu facem operațiuni cu numerar. Dacă vreți să plătiți factura, mergeți la casieria de pe Take NuȘtiuCare, e singura din Timișoara.
- Ăăă… Mulțumesc. La revedere.
Astea erau cele 2 bănci din tabel pe care le aveam în cartier așa că am considerat treaba încheiată și am pornit spre banca unde chiar aveam treabă. Mai exact aveam de transferat 1,53Lei (unleușicincizecișitreidebani) dintr-un cont în altul pentru că nu știu ce s-a schimbat în regulile băncii și ar fi trebuit să lichidez un cont în favoarea altuia. Am completat și semnat vreo 3 formulare prin care juram pe roșu că doresc să transfer cei 1,53Lei, am arătat și buletinul, am zîmbit pentru identificare și la final am riscat:
- Sînt șase bănci aici pe 150 de metri și nu reușesc să plătesc factura de gaz.
- Aaa, păi mergeți alături la frizerie. Au ei un pay-point acolo.
Am văzut în pliantul publicitar de la magazinul X un “produs” pe care aș fi vrut să-l “achiziționez”, nu pentru că aș fi avut nevoie de el, nu pentru că m-au cucerit specificațiile tehnice ci pentru că îmi place hazul reclamagiului:
La o grămadă de lucruri (“bunuri”, “produse” sau “servicii”) m-aș fi gîndit cînd vine vorba de trăitul din plin: la excursii în insule exotice, la un safari în Africa, la o mașină și mai bengoasă luată pe credit – cum altfel, la un apartament de lux, la un abonament pe o lună la sala unde merge Boc cu banii pe care îi cîștig în 3 luni, la… băuturi fine sau chiar… mai bine mă opresc. La un aragaz cu patru ochi Zanussi chiar nu mă gîndeam nici în 400 de milioane de ani și 9 săptămîni jumate.
PS: sub aragaz era o altă pătrățică, tot despre trăitul din plin, referitoare la o ladă frigorifică de 400L cu 3 coșuri, panou de control și funcție de congelare rapidă.
Acesta este episodul doi al serialului care nu este despre cîini, nu este despre negrii, nu este despre polițiști comunitari, nu este despre români și nici despre încălcarea legii. Am crezut că am pus un titlu și un final edificatoare la postarea anterioară dar se pare că m-am înșelat.
În final nu contează ce am vrut eu să spun ci important e ce a înțeles cititorul. Din cauza asta am zis că e bine să revin cu o revenire.
Despre ce ar fi trebuit să fie postul “unor oameni nu le place” dacă era bine scris? Despre explicația polițistului comunitar. Omul putea fi competent și instruit și să explice cam așa: unii cîini, chiar și mici, pot fi agresivi și pot face rău și din cauza asta s-a hotărît ca toți cîinii din Timișoara în spațiul public să fie scoși doar în lesă. Dacă omul ar fi spus așa, nu aș fi postat nimic pe blog pentru că era perfect coerent, justificat și rațional. Ce a spus polițistul a fost exact ce gîndea și simțea, cu maximă sinceritate (și bunăvoință – recunosc). Omul respectiv, unul obișnuit, avea justificarea bazată pe alte considerente. În mintea lui (ca din păcate în mintea mult prea multora), faptul că unor oameni nu le place ceva justifică și îndreptățește la interdicție. Nu faptul că poate cîinele mușcă (roata căruciorului :p) i se părea polițistului o problemă. Pentru el neplăcerea unora era suficientă pentru a justifica interzicerea. Despre asta trebuia să fie postarea.
Era o exagerare absurd-umoristică treaba din final cu negrii în lesă, exagerare care ar fi vrut să arate cît de defect e raționamentul polițienesc dacă numai puțin îl exagerăm. Cînd e vorba de cîini, nu-i așa stimat auditoriu, interdicția pe bază de plăcere a altora e ok (nici nu observăm problema – ia vedeți comentariile). Cînd e vorba de oameni (și negrii din exemplul care ar fi vrut să fie clarificator sînt oameni), parcă mai înțelegem dar oricum nu are legătură cu cîinii deci să o privim ca pe o scuză a lui mrx care nu e de acord cu regula anticîinească și o contestă aiurea.
Dacă unora nu le place, să interzicem. Sună bine? Nu neapărat dar parcă nici nu e mare problema, nu? De preferință “unora” să fie de-ai noștri (prieteni, familie, șefi). Asta e gîndirea care animă rinichii și femurul drept al autorității de partid și de stat și din păcate asta e și gîndea prostimii cînd cauza nu e pe placul ei. Cînd cauza e pe placul ei, efortul de a o susține oricum nu merită.
Așadar jos pălăria, să ne facem că nu observăm cît de ușor se poate interzice ceva pe baza preferințelor altora, să ne facem părtași prin asta la construirea unei brave noi lumi:
unora nu le plac cîinii: să-i omorîm (exagerez).
unora nu le plac negrii, indienii, evreii: să-i închidem în rezervații și cînd nu se uită nimeni (că doar sîntem creștini, ce dumnezeu…) să-i omorîm (nu mai exagerez deloc din păcate).
unora nu le plac ungurii (huo!): să plece la ei în țară și să ne lase să ne-o furăm noi singuri pe a noastră și nici la școală să nu vorbească în limba lor și în definitiv ia să mă mai lase ei în pace cu atîtea drepturi.
unora nu le plac homosexualii: să-i băgăm la pușcărie. Sau dacă tot ne obligă UE să îi legalizăm, măcar să le interzicem să iasă pe stradă. Ar fi de bun simț…
unora nu le place ca femeile să știe să citească, să voteze sau să iasă pe stradă neînsoțite și neacoperite: să le-o interzicem.
unora nu le place ca femeile să conducă. Hmm… aici nu știu ce să zic.
Mi-e teamă că se va cere și un episod trei ca să clarific că la ultimul punct am fost nu doar ironic ci și autoironic și am vrut să arăt că uneori și mie (ca și vouă*) îmi e greu să mă sustrag de la tendința de a elimina din peisaj ce nu îmi place. Măcar o observ și încerc să mă stăpînesc/educ prin mișto de propria persoană.
Notă: “ca și vouă” de mai sus era ironia din explicația ironiei și autoironiei din post :p Sînt sigur că înțelegeți perfect și din suflet – voi cei care sînteți șoferi – ce am vrut să spun acolo dar vă rog dați-le o șansă (respectiv prioritate chiar și cînd nu o au), spre binele tuturor.
Mergeam zilele trecute cu dulăul prin zonă la plimbare. Dulăul e un pitic de șoricar bătrînel de 12 ani, cărunt ca un cățel polar și care ignoră seren toată lumea stradală (om sau patruped) în favoarea delectărilor olfactive.
Plimbarea ne-a fost întreruptă de o patrulă de polițiști comunitari sau ce grad / rang or mai fi avînd în zilele astea, cu vigilență anti-hoț +6, piatra pătrunderii +2 și un ciob (asta e o metaforă din joc, doar pentru inițiați).
Comunitarii, atenți la culori (hoții sînt în general în august în vacanță prin Spania sau Italia), au băgat imediat de seamă neregula în eram aflat:
- Bună ziua, sînt <gradul>, <numele>. Știți că trebuie să aveți cîinele în lesă în spațiul public?
- Bună ziua, da, cred că am auzit despre asta dar mă învîrteam 5 minte pe lîngă casă și nu mă gîndeam că la așa cîine mic și bătrîn ar mai fi nevoie să-i pun lesă că abia ar duce-o.
- Da dar sînt oameni la care nu le plac cîinii.
Comentariu post-factum: am auzit că ar exista și oameni cărora nu le plac negrii. Să-i scoatem și pe ei doar în lesă? Chiar dacă sînt bătrîni și cărunți pe la bot? Chiar dacă sînt blînzi și mici cît un cîrnat cu picioare??
Comentariu post comentariu post-factum: știu că sînt absurd dar nu mă pot abține.
Am primit azi niște impresii referitoare la blog pe care le prețuiesc. Vi le împărtășesc.
Se uita careva pe blogul ala al tau, am brausuit un pic si eu, cand dracu ai timp sa scrii atatea? Foloseste la cineva parerea ta? Adica daca nu e o discutie ce e ? Beletristica?
Nu vreau sa fiu porc da blogurile astea …… Sa apucat lumea sa scrie si sa scrie, e o inflatie de pareri care mai de care mai pe 7 pagini, ma gandesc daca as citi 3 bloguri pe zi as turba
Incerc sa descopar duracelul din tine
Ai putea lucra la design un pic si la paginatie
Doar nu crezi ca citesc am sarit asha peste randuri si randuri
Oricum ideile tale sunt preconcepute fixe, or sa imbatraneasca daca nu cumva au si , deja esti incapatanat si nu ai recunoastke si alte culori in spectru pt nimik in lume
Astfel de aprecieri îmi dau energia să scriu în continuare pe blog. Partea pe care o apreciez cel mai mult la internet e că e vast, oferă conținut opțional și cuprinde o grămadă de (alte) oportunități. Mulțumesc pentru sfaturi și saltul peste rînduri și salutări recenzorului!
Am primit iar un fișier de powerpoint d’ăla de se trimite la toți din listă. Unele sînt despre credință, altele despre minunate fructe și legume tăiate în forme miraculoase, altele despre frumuseți nebănuite sau secretul vieții fericite în profund acord cu universul și aș mai putea continua dacă nu aș vrea să mă opresc aici. Spre deosebire de toate celelalte remixuri de imagine cu lipsă de gust și inspirație primite de cîțiva ani încoace, pe cel de azi l-am deschis. Avea subiectul “canionul antilopei”.
Îl deschid cu un interes complet necaracteristic pentru mine în astfel de situații de viață și ce găsesc înăuntru? 2221 de kiloocteți de imagini suprapuse cu inteligente respectiv artistice texte explicative precum cele de mai jos:
Am pus aici spre deliciul vostru personal doar un rezumat. Creația este mai amplă.
Ce observăm în necesarele texte însoțitoare pe care poetul anonim nu s-a putut abține să nu le scrijelească pe negrul PowerPointului?
o mulțime de puncte de suspensie respectiv de semne de exclamare (sună mai științific cu “respectiv” deci rămîne așa).
propoziții întrerupte brutal, înainte de final de respirația tăiată de emoție sau de căderi de glicemie datorate percepției minunii.
fiecare pagină are partea ei bine reprezentată în întreg de epitete sau mijloace literare speciale cum ar fi exagerarea, dramatizarea, poezia cu briceagul în mînă.
negrul din fundal ar trebui să ne sugereze marțialitatea inerentă unui slideshow cu adevărat important în viață.
Cîteva fragmente care mi-au plăcut în mod special:
incredibil de frumos
rămîi mut, fără a înțelege ce vezi…
aproape invizibilă, se pătrunde
Miracol al naturii!
…
și ultimul dar nu cel de pe urmă (ce fain sună)…
derulare automată.
Atît din mulțimea de puncte de suspensie, semne de exclamare sau propoziții incomplete cît și din textul explicit (vezi imaginea a treia de sus în jos) se vede treaba că artistul anonim care a băgat cu forța imaginile în PowerPoint și care nu s-a putut abține să nu le și comenteze după puteri, e în pragul anevrismului pe care însă îl stăpînește cu multă abilitate literară.
Întrebare pentru 100 de puncte:
De ce l-am deschis tocmai pe ăsta (pps)? Ce anume a avut atît de special încît să treacă de filtrul aspru care le cam trimite pe toate e-mailurile cu atașamente pps la gunoi?
Răspuns:
Am citit în buna mea tradiție altceva decît scria de fapt, mai exact am citit “camionul antilopei”. Cum puteam rata un pps cu nume atît de promițător? Ar fi avut toate datele să fie primul pps care să-și merite biții. Putea fi pps-ul meu primordial… Putea fi… incredibil de frumos…
Notă: cele 100 de puncte au fost cîștigate deja pe merit de mine pentru că am răspuns cît se poate de corect și complet.
Cum se poate pune un diagnostic sigur la un fan(atic) Apple? Îl întrebi despre o problema evidentă de design a unui produs Apple și asculți atent ce-ți răspunde. Cîteva exemple:
întrebarea iPod Classic:
- Ce părere ai despre iPod Classic G6? Are o problemă constructivă: în timp ce cîntă, odată la 10-15 minute se oprește 2-3 secunde în mijlocul melodiei fără motiv și apoi continuă. Nu contează ce mp3 pun în el, nu e din cauza fișierului corupt, face de fiecare dată altundeva. Am actualizat în timp firmware-ul de vreo 12 ori cînd a apărut cîte o actualizare dar degeaba. Pe forumuri la Apple problema pare cunoscută (vorbesc de threadurile care cumva au scăpat de la a fi șterse).
răspunsuri posibile pentru diagnostic sigur:
- nu am avut iPod Classic dar sigur nu face, nu am auzit niciodată.
- eu am iPhone (iPod Touch) și nu face deci nu cred.
- mare brînză 2 secunde…
- probabil pentru că folosești iTunes din infectul ăla de Windows.
- mie îmi ajung 2 giga. Cine are nevoie de iPod Classic?
- ha ha, ce parcă Zune e mai bun?
- nasol, eu ascult numai muzică bună.
- mda, eu nu ascult muzică piratată (ha ha n.n.)
întrebarea macbook cu crăpături:
- Ai auzit de macbook-urile alea care se crapă din senin. Carcasa frumoasă și albă de plastic înnobilat cu esență de sudoare de copii chinezi nedormiți crapă la colțuri sau muchii fără să o atingi măcar.
răspunsuri posibile pentru diagnostic sigur:
- ce vorbești? de unde știi tu? ai macbook?
- ha ha asta e o invenție a lu’ bill gates ha ha.
- ia-ți pro că e unibody, supertare, e de fier!
- aiurea, eu am un iPod Nano și merge perfect deja de 6 luni.
- că parcă voi ăștia cu windowsu sînteți mai buni.
- OSX nu se compară bă cu windows, îi pă linux.
- nu există așa ceva! niciun macbook nu s-a crăpat vreodată, nici măcar nu s-a supraîncălzit.
întrebarea iphone 4 ținut în mînă:
- Ce zici de iPhone 4 că-i pică semnalul dacă îl ții în mînă în timp ce vorbești? Are o antenă exterioară revoluționară care dacă e ținută în mînă nu mai prea merge telefonul.
răspunsuri posibile pentru diagnostic sigur:
- eu nu țin telefonul în mînă cînd vorbesc.
- nu prea vorbesc la telefon și atunci nu-l țin așa strîns.
- nu am SIM în el. Nu am nevoie.
- telefonul cînd vorbești se ține mai de sus (sau în orice caz altfel).
- spalăte (fără liniuță) pe mîini bă înainte să vorbești la iPhone 4 ha ha.
- toate telefoanele au problema asta. iPhone 4 e mult mai bun decît ele.
- iPhone 4 e proiectat special ca să facă din întregul corp uman al abonatului o antenă.
- cumpără-ți (cu liniuță) husă că se dă gratis.
- Nokia o să dea faliment acuși.
- bine că ești tu deștept.
- da’ tu ce ai? HTC?
- ha ha, ce prostie.
- nu are cum.
- ha ha.
- ha.
Și una care mi s-a întîmplat azi:
întrebarea cum stă ipadu pe masă:
- Ce părere ai despre spatele bombat al iPad-ului și despre cum stă (sau mai degrabă nu stă ci se huțulă) cînd e pus pe masă. E păcat că stă fix pe mărul ăla și se zgîrie eNblema.
răspunsuri posibile pentru diagnostic sigur:
- iPad e super! Și ai o grămadă de aplicații gratis.
- ai văzut ce beton e aplicația aia de faci valuri și cerculețe cu degetul?
- nu am pățit așa ceva niciodată. Poate la modelele mai mici…
- de ce să-l pui pe masă? iPadul nu e de pus pe masă.
- să știi că nu e adevărat că nu se încarcă bine bateria pe USB.
- folosește docking station!
- muriți de ciudă toți, asta e.
- nu știu ce să zic, al meu e jailbroken și nu am avut probleme.
- habar nu ai ce vorbești, mai bine taci, crezi că scotea Jonathan Ive așa ceva ha ha.
- e făcut dintr-un material special care deși pare bombat stă perfect pe suprafețe plane.
- e special proiectat să nu se lipească de mese așa cum o să se lipească alea cu windows cînd o să apară că de un an tot promit și nu mai apar.
Notă: răspunsul pe care l-am primit ieri nu este unul care să ducă la un diagnostic sigur (salutări autorului! ):
Ca o mulțime de alte postări, și cea de față pleacă de la o reclamă TV. Petrom a reușit performanța să aibă cîteva clipuri publicitare cu adevărat nesimțite și ele m-au inspirat să privesc puțin pînă la cauze și istorie.
De unde poate veni nesimțirea imperială prin care OMV ne patronează cu reclame despre cum aduc ei bunul simț peste România? Probabil de la contractul beton pe care îl au pe vreo 50 de ani pentru a extrage practic gratis petrol din subsolul României. În schimbul hidrocarburii destul de frumos aromate primite la preț de nimic, ei vin și ne arată (pe banii lor!) spoturi publicitare despre cum OMV-ul austriac ne civilizează (“pentru că România va crește prin bun simț”). Spotul este cu atît mai dureros de privit cu cît România are nevoie DISPERATĂ de bun simț, o resursă care dispare rapid și pe plan mondial. Sigur că bunul simț pe care-l invocă doar la televizor nu ne-ar excita destul de mult, doar sîntem români – avem valori mai concrete – așa că OMV s-a gîndit să “ne dea” (de fapt ei spun “investească”) peste un miliard de euro pe ani în România! Doar un miliard pentru că vremurile sînt grele și deh, ne e greu împreună. Mulțumim OMV! Adică din zecile de miliarde primite cadou anual, probabil un miliard îl “investesc” în vopseaua nouă de pe stațiile de benzină Petrom și în mesajele publicitare despre ce ne lipsește mai mult. Cine a zis că austriecii sînt zgîrciți?
Cred că unii ca mine s-au gîndit cînd s-a dat cadou petrolul României fostului imperiu reprezentat prin OMV că în final am ajuns să ne vindem țara (de fapt să o dăm cadou) unor europeni așa că am făcut un mare bine. Probabil paralele istorice mă îndemnau să cred că și dacă am da-o gratis austriecilor, nu ar putea fi decît mai bine comparativ cu a-i fi noi vaișiamarnicii proprietari. Mă gîndeam la norocul și privilegiul pe care l-a avut o parte de Românie că a fost “asuprită”, “dominată” și “suptă de sevă” de Maria Theresia care – vai – ne-a luat aurul Transilvaniei și a plecat cu el. Partea frumoasă (mai frumoasă decît aurul însuși) este că ne-a lăsat în schimb orașe, drumuri, canale (Bega – o chestiune cum vlahii din care mă trag nu văzuseră nici pe youtube-ul vremii), organizare și ceva civilizație. Păcat că nu am avut destul aur să le plătim serviciile decît pentru o parte din România și am rămas cu majoritatea teritoriului (respectiv populației) neupgradată.
Vremurile s-au schimbat și imperiul nu mai e nici el ce a fost. Maria Theresia e azi doar o statuie mare și neagră de supărare, prostimea a ajuns să umble nestingherită și să calce florile prin Schönbrunn și Belvedere (îi spune democrație dar e mai complicat decît pare), împărații restului de imperiu sînt OMV și Raifeissen, măreția imperială e azi kitsch și prost gust publicitar pe toate canalele.
Își mai amintește careva de contractul nefraudulos prin care România a vîndut Greciei firma Romtelecom? Da, e vorba de contractul care avea cîteva clauze secrete pentru care românii erau nedemni și nepregătiți să le afle dar destul de demni și de pregătiți cît să le plătească. Păi contractul ăla a fost floare la ureche pe lîngă OMV.
Maria Theresia ne-a luat aurul și ne-a dat ceva civilizație – cît a reușit sărmana să ne forțeze să primim pentru că nu sîntem deloc primitori cînd e vorba de năravuri bune. Un troc care cred că merită făcut. Grecii ne-au luat Romtelecom și măcar în schimb nu l-au falimentat, slava domnului din nou. Austriecii oemviști ne-au luat petrolul și ce ne dau în schimb? Nesimțire arogantă și multă poluare. Munciți dragi români să aveți bani să le-o cumpărați.
PS: cu totul întîmplător am invocat-o azi de Sfînta Mărie pe Maria Theresia. Cred că Timișorenii au unele motive să o mai invoce din cînd în cînd.
În grele vremuri de criză, cînd băncile “se luptă disperate pentru supraviețuire” cu recuperarea creditelor imposibil de restituit de bieții români fără de judecată, la Timișoara, lîngă Spitalul Județean, pe nici 150 de metri de stradă, raportăm cu mîndrie sărbătorească deschiderea a celei de a 6-a bănci.
Frizerii, cofetării, magazine alimentare, librării, casierii ale operatorilor de cablu și altele au fost pe rînd înlocuite de sedii de băncuțe ornate cu plastic în exces și colorate cu maxim prost gust.
Acum omul poate mînca în tihnă un hamburger cu cadmiu și trece peste drum unde are de ales din larga paletă de servicii (ca să nu le spun “produse”) a încă unei băncuțe care are o caracteristică unică în peisajul celor 150 de metri de stradă: e colorată în alb cu verde – singura combinație financiar-cromatică lipsă pînă acum în cartier.
Mă întreb de unde atîta efervescență la ei. Dacă te duci la Zurich nici poveste de ceva cît de cît asemănător, poate și din cauza decalajului de cîteva sute de ani în evoluția speciei. E drept că acolo astfel de tarabe de plastic nu ar putea fi afișate la stradă în primul rînd dar 6 sucursale de bănci pe 150 de metri nu am văzut nicăieri.
Diferența dintre elvețieni și români în privința creditelor este că în timp ce elvețienii le dau, noi o luăm.
Meandrele imprevizibile ale existenței m-au purtat săptămîna asta printr-un loc unde demult tînjeam să ajung dar nu am găsit niciodată răgazul sufletesc: Casa De Asigurări De Sănătate A Județului Timiș.
Gata cu poezia!
De ce am ajuns acolo? Din cauză că medicul de familie deși aparent vede pe calculator că sînt asigurat și cu plata la zi, solicită odată la 3 luni o adeverință de la casa sus numită de la fiecare bolnav. Frumoasă tradiție.
Cine e imbecilul în toată combinația nu mi-e foarte clar dar să presupunem aproape prin absurd că în țara de rahat în care trăiesc, fiecare asigurat în sistemul public de sănătate are obligația la un pelerinaj trimestrial pe la asiguratorul obligatoriu – așa – ca să îi reamintească dimensiunea mizeră a propriei persoane în comparație cu binefăcătorul lui – STATUL ROMÂN.
Sînt atîtea lucruri de povestit despre acest cancer al României care este sistemul de sănătate. Vizita asta la bancherii sănătății noastre mi-a arătat punctual cît dispreț pentru cetățean și cîtă prostie fecundă îi animă.
Amănunt: programul cu publicul – publicul care conform medicului meu de familie – are obligația ca odată la 3 luni să stea la o coadă de 650 de persoane pentru Adeverință, este de luni pînă joi, de la ora 8:30 pînă la 13:30. Cei care muncesc în intervalul ăsta ca să-și plătească printre altele și asigurarea de sănătate, ducă-se.
Pînă aici totul e normal pentru țara România. Ce ar fi de comentat?
Pe alt perete, un alt anunț îi informează pe viermii de cetățeni că programul de lucru cu publicul este întrerupt de o pauză de masă de jumătate de oră de la 12:00 la 12:30.
Așadar contribuabilii care stau la coada de 640 de persoane de la ora 8:30 dimineața, așteaptă jumătate de oră din programul oricum prea scurt de lucru pentru că mizerabilii care îi batjocoresc nu pot să mănînce DUPĂ programul cu publicul, adică la ora 13:00 ca să nu-i mai facă să aștepte pentru încă o oră de lucru după pauza de masă.
Cît de nespus de infinită poate fi nesimțirea și prostia celor care administrează această casă de toleranță a sănătății județene Timiș? Fără număr.
Din nou din joc (despre care voi mai povesti): o dom’șoară războinică, admiratoare probabil de bionseuri și alte vulgarități feminine “muzicale” împroșcate la discreție de televiziuni în populație, s-a gîndit să sperie dușmenii cu un nume de utilizator fioros.
Și-a zis foarte inspirat… fatarea18.
Problema mea e că nu știu cum fac dar citesc întotdeauna destul de corect ca să-mi iasă literele la socoteală dar destul de greșit ca să ruinez întreaga constelație creatoare.
Rezultatul e că din lipsă de ă-uri, în locul fetei rele de 18 anișori, mi-a ieșit (involuntar – pe cuvînt!) e-zootehnicul a optsprezecea fătare.
Timișoara, 2010. Relatare de la fața locului sau aproximativ.
Doi gardieni publici, transpirați și cu privirile încețoșate de soarele care le bate puternic în chipiu, hărțuiesc un străin care obosit probabil, s-a tolănit pe iarba din Piața Unirii (sper că nu e și asta rebotezată după vreun martir accidental). S-a pus jos bietul om epuizat de căldură și se odihnea. Nu și-a întins cortul, nu frigea o lebădă la proțap (nu ar fi avut de unde – decît dacă și-ar fi adus de acasă), nu scuipa pe jos semințe – nici nu cred că ar fi înțeles ce înseamnă asta.
Omul nu înțelegea ce i se întîmplă: gardienii publici, ca niște adevărați… comunitari, lătrau la el cu ură iar el se uita la ei speriat, fără să înțeleagă ce i se întîmplă sau ce făcuse rău. Nici nu avea curajul să se ridice – probabil văzuse la televizor la știrile despre România că dacă încearcă să fugă, riscă să fie împușcat.
Era acolo nu doar o barieră lingvistică ci și una culturală: în parcurile din Viena, Barcelona, Paris sau Berlin, cetățenii care plătesc iarba pot beneficia cinstit de ea. În Timișoara, “Mica Vienă În Mocirlă”, oamenii trebuie să ocolească iarba cu grijă, de frica miliției. De unde să fi știut bietul străin ce obiceiuri dubioase au băștinașii Mlaștinii Timișoarei?
Ar putea primăria să conceapă un semn grafic sugerînd “nu stați în fund pe iarbă”? I-ar ajuta pe comunitari în munca lor împotriva necivilizaților europeni.
Întrebare:
.
):
Populare